Un timp mă voi lipsi de lume-aceasta,
Voi fi de ea complet nepăsător,
Să-și crească sau descrească ea năpasta,
Să-și aibă drumul ei... N-am timp să mor...
Tot ce prefer e viața-n simplă formă,
Nici un motiv nu văd să mi-o complic,
Sau să îi fac, prin teorii, o normă
Iar eu să fiu, în ea, doar un nimic.
Multe-am văzut și văd, în jur... de toate,
Prea multe-ngenunchieri fără motiv,
Și am ajuns să spun: Nu se mai poate,
Nu-s posesor de gând deposesiv.
Mă exilez, schimbând un tip de viață,
Cu cel ce-mi este mult mai înțeles,
Și care n-are copcile de gheață
Singurul drum impus și nu ales.
Nu mai suport să văd mereu o mască
Și să încerc pe om să îl ghicesc,
Când vrea ceva absurd să-mi povestească,
Ca mai apoi să-mi spună că-i firesc.
Un timp mă voi lipsi de-acestă lume
Care duhnește-a hoit și putregai,
În care mulți sunt domni după prenume
Dar trăitori, din plin, în mucegai.
Încă mai stau în cumpeni... Mă gândesc
La clipa ce acum e viitoare
Când fi-va dat, concret, să definesc
O veste ce e azi întâmplătoare.
Se vor afla, din zvonuri, din idei,
Reconturate zise amănunte,
Pe care mulți vor pune un temei,
Crezând că pot cumva să mă înfrunte.
În gând îmi vin, și uneori șuvoi,
Cuvinte ce vom ști că sunt rostite
De cei ce-or fi în dezacord cu noi,
Dorindu-ne mereu nereușite.
Consensul ce va fi real stindard
Va fi privit de unii cu uimire,
Numind firescul ca deplin hazard
Și, aventură, marea ta simțire.
În complicații spune-vor că sunt,
Și-n etichete numele-ți vor pune,
Niște lachei ai gândului mărunt
Ce prevesti-vor moartea ca minune.
Și tu, și eu, vom fi, privirii lor
Ceva ce nu se poate înțelege,
Un fel de absolut revoltător,
Încălcător de normă și de lege.
Mai peste tot, tocmite întrebări,
Vor creiona doar drumuri de pierzare
Voind a încerca determinări
Înspre desfrâu și pofte la-ntâmplare.
Vor trece toate ca un nor, ori fum,
Fără de gând, măcar, de împlinire,
Și-ntr-un firesc, de-a pururea, acum,
Vei fi un tot cu marea-ți dăruire.
N-am credite de dat fără tăgadă,
Nici garanții ce n-au firesc temei,
Când logici de-mprumut vor să-ntrevadă
Absurditatea micilor idei.
Cecul în alb e dat cu semnătură,
Identitară până la refuz,
Ca să devină normă și măsură
Teribilelor vești cu iz confuz.
Dobânda e știută, la vedere,
Dar, prin firesc, nu este în avans,
Oricât iluzii vechi o vor tot cere
Punând contradictoriul în suspans.
Nu garantez, de nu se vor reale,
Negocieri ce n-ar avea sfârșit,
Cât să cedez măsurii inegale,
Contrare adevărului simțit
Semnez concluzii încă tolerante
Cu aberații fără laitmotiv
Contrazicând meniri extravagante
Și tonul ridicat dar evaziv.
Cam greu mi-ar fi să cred că datorie
Devine tot ce mi s-ar vrea impus,
Când debitorii pun, ca teorie,
Ideea că firescu-i presupus.
De-aceea azi sunt altul... N-am dovadă
Că-n spate e un joc real cinstit,
Că totul e lăsat să se și vadă
Iar fardul nu-i, în toate, folosit.
Îmi este frig... dar nimănui nu spun,
Spun doar că-i bine și îmi este bine,
Doar timpul este, într-un fel, nebun
Se ia, fără motiv, mereu, de mine.
Las într-un fel idei fără-nțeles
În juru-mi neputințele să vadă,
Punând accent pe drumul de regres
Ce-l au cei mulți, ce vor orice să creadă.
Pătrunzător e frigul... Gându-mi duc
Spre limita răbdării, prin credința
Că toate, omenește se reduc
La minima-mpăcare cu conștiința.
Așa mi-e dat să fiu, mi-e dat să merg
Mereu întârziind la bariere
Și fără urme, că mereu le șterg
Cei iubitori de sensuri efemere.
N-am cum să plec, fixându-mi un alt drum,
Gândind să fac din mersu-mi o răscruce,
Punând accent pe flacăra din scrum
Ce-a fost cândva, concret, un semn de cruce.
Crucea o port, și-o duc știind că pot
Să nu o pierd, pierzându-mă de mine,
Concretizând al clipelor complot
Ce vor mereu să vadă că li-i bine.
De-aș renunța m-aș da învins de ger
Alunecând pe treptele urcate,
Numindu-mi crezul patos efemer,
Și decăderea mare libertate.
Oricât îmi e de frig, nu spun nimic,
Las rostu-mi adevărul să-l găsească,
În căutări nu vreau să mă implic
Orice va fi, e dat să se-mplinească.
Am cam ajuns și eu la renunțare,
Am cam ajuns să spun că vreu să tac,
Să nu mă pun cu boala mult prea mare
A celor ce nu vor să-și aibă leac.
Prea mulți nepricepuți le știu pe toate,
Cei ce puține știu spun că pricep
Această fandosită libertate
În care multe taxe se percep.
Mă simt acum un om fără de țară,
Un emigrant, fără motive, trist,
Știind că neamul lui o să dispară
Într-un conflict de-a dreptul conformist.
E seară și mă-ntreb ce-o să mai fie,
Mâine în zori mă voi trezi român
Sau voi vorbi de-o fostă Românie,
Având, ca și moșie, un stăpân.
La ce-a fost bună jertfa din vechime?
De ce-au murit eroii patrioți,
Dacă acum vor chiar să ne suprime
Acești conducători ce-s vechii hoți.
E sec pământul cum e seacă piatra
Ce numai praful s-a ales de ea,
Că au ajuns să-nstrăineze vatra
Un idiot, un prost și o lichea.
Inteligența țării iar se vinde
Cu preț de mai nimic, un jalnic preț,
Și gloata, prea prostită, nu se prinde
Că va ajunge-nchisă-ntr-un coteț.
Atât a mai rămas din marea luptă
A celor ce voiau urgent schimbări...
O țară ce de adevăr e ruptă
Muncind spre a fi bine altor țări.
Mă simt ridicol... Mă cuprinde teama
Că tot ce spun acum va fi real,
Și prinși mereu în lupte nu luăm seama,
Că suntem în a derivă, duși de val.
E țara de mai toți amenințată
Și de la est, dar mai perfid, din vest,
Dar nimeni nu e-n stare să se bată
Curajul e un simplu manifest.
Cuvintele degeaba vor fi spuse
De nu ajung reale-nfăptuiri,
O țară cu ideile supuse
E-o țară cu absurde potriviri.
Pe drept gândind nici nu mai este țară,
E doar un simulacru, amalgam
De-adunături ce scot orice afară,
Chiar și ideea că suntem un neam.
Mă simt, o spun din nou, într-o extremă
Ridicol chiar, la pragul de refuz
Când văd că destrămarea e o temă,
Eventual cotată ca abuz.
Nimeni nu vede că o cruntă jale
E fundament al clipei... Un decor,
Ce mai tot timpul e ieșit în cale,
Intrând, încet, în viața tuturor.
Cum să mai fiu părtaș la nebunia
Impusă pe fundal speculativ,
Când simt cum ni se vinde România,
Și vânzătoru-i tot mai agresiv.
În fața amintirii n-am ce zice,
Mă fac părtaș la tot ceea ce știu,
Și cu dorința sunt complet complice,
Rugând-o să mă lase să îți scriu.
Stau la un loc deosebite fapte
Care, din nou, de fapte-mi dau idei,
Indiferent de fi-va zi ori noapte,
Întru firescul justului temei.
Concretu-mi cere liniște deplină,
De limite să nu încerc să trec,
Și nici nu-ncerc, dar fără nici o vină
Simt cum, în gând, deja spre tine plec.
Nu prea găsesc motive de-amânare,
Dar nici un gest, în plus, nu îmi permit,
Așa cum știu că nu-mi găsesc scăpare
Când gândul, spre neanturi, mi-l trimit.
Dar și așa îmi minte tot îmi vine
Ideea unui pas cutezător
De-a reclădi, din scrum și din ruine
Ucisul vis când eu am vrut să mor.
Cu greu, să pot, mi-ar fi o definire
A ceea ce mi-e ideal motiv,
Sub temerea de altă amăgire
Ca un absurd a tot demonstrativ.
Îți scriu succint, puând sub altă formă
Despre dovezi ce mi-au rămas și sunt
Concluzie ce-n gânduri se transformă,
Fiindu-mi, așteptării, amănunt.
Dar amintirea mea-i deja o spadă
Ce-mi taie drum extrem de oportun
Întregii mele lipse de tăgadă
Când, față-n față, adevăru-ți spun.
Acum în munți e iarășizăpada foarte mare,
Și i-a cuprins pustiulluminii din amurg,
Pâraiele-nghețatepe dedesubt se scurg,
Uitând pentru o vremede-a lumii frământare.
În albul fără margininimic nu are viață,
La cerurile sterpedin sobe urcă fum,
Nici vântul nu adieși nimeni nu-i pe drum,
Dar frigul se-ntețeștepunând pe toate gheață.
Drumarii mai așteaptă,sub semn de întrebare
Pun vestea despre moarteși-alunecări în gol,
Nu își găsesc motivulde-a ține sub control
Stihiile naturiiși-a lumii preumblare.
Alunecă și pasul,alunecă zăpada
Alunecă și noriitrecând pe sub lumini,
Știindu-și bine rostul,de vestitori divini
Ai jocului de umbre,ce-nlătură tăgada.
Pasul în ger troznește...Și tot cu greu se vede
Cum urmele de viațăsub promoroacă pier
Făcând ușor dovadacă totu-i efemer
Oricât de multă-i muncaîn care lumea crede.
E iarnă plină-n munte,și multă-nzăpezire,
O iarnă ce aratăcă mulți deloc n-o știu,
Și-arată că venirea-i,devreme ori târziu
Nu-i doar o întmplare,lipsită de menire.
